Sunt multe cărți care tratează perioada stalinistă, cruzimea și violența ieșită din comun față de locuitorii Uniunii Sovietice, însă recenzia aceasta este pentru una dintre cele mai importante. Panta rhei, scris de Vasili Grossman, dar nepublicat în URSS până în anul 1988, este un volum scurt și pur și simplu zguduitor.

Grossman, de formație chimist, și-a câștigat existența ca jurnalist. A însoțit Armata Roșie în campania contra Germaniei naziste și a fost unul dintre primii care au scris despre lagărul de concentrare de la Treblinka. Ca scriitor, a avut o critică acidă față de excesele lui Stalin. Cenzura comunistă nu a permis apariția cărții sale nici chiar în perioada dezghețului de pe timpul lui Hrușciov, când au fost publicate unele opere ce criticau regimul – de exemplu, O zi din viața lui Ivan Denisovici.

Dar ce conține această carte, de a fost refuzată fără echivoc? Panta rhei spune povestea lui Ivan Grigorevici, unul dintre deținuții reîntorși din Gulag după moartea lui Stalin. Prin ochii lui vedem lumea nouă, ridicată în perioada în care a fost închis. Grigorevici este surprins de noile realități, de constatarea lipsei anumitor lucruri și de observarea celor care le-au înlocuit între timp.

Neadaptat, Grigorevici devine incomod pentru rude și prieteni, care nu știu cum să se raporteze la un om care a trăit experiențe dezumanizante și care i-au oferit o perspectivă diferită asupra vieții. După ce reînnoadă legăturile cu apropiații și se întâlnește cu foștii săi prieteni care au jucat un rol în condamnarea sa, Grigorevici se depărtează de toți, trăind împreună cu o femeie, Anna Sergheevna, victimă a foametei din Ucraina. Cele două suflete frânte de un sistem atotputernic vor trăi o clipă de liniște, o clipă doar, înainte ca viața grea să le apese din nou.

Pe lângă experiența lui Ivan, a Annei și a familiei ei, autorul prezintă un caleidoscop prin care se poate vedea mai clar negura care s-a abătut asupra unei părți importante a globului pământesc în timpul conducerii lui Stalin. Vedem viața oamenilor simpli, a funcționarilor și chiar și a conducătorilor de partid care, la un moment dat, sunt confruntați cu Molohul care îi va înghiți. Vedem un sistem bazat pe teroare, care a reușit să niveleze o civilizație pentru a ridica o lume nouă, dar care a produs generații întregi de oameni schilodiți și incapabili să cunoască pacea.

Cartea trece cu ușurință de la dileme filosofice și întrebări profunde despre cauzele pentru care Rusia a devenit un sistem autocratic, ce s-a plecat în fața unui singur om, la imagini cu adevărat patetice. Paginile în care este descrisă foametea din Ucraina îl vor lăsa pe cititor fără suflare, evidențiind limitele peste care se poate trece pentru înfăptuirea unui ideal.

Pe final de carte, autorul încearcă să analizeze mai profund tocmai cauzele dezlănțuirii forțelor perfidiei și a duplicității naturii umane, care au dus la suferința multor oameni într-o măsură nemaivăzută până atunci. Grossman face uz de propriile cunoștințe și de propria viziune asupra istoriei Rusiei pentru a ajunge la o concluzie, la creionarea portretelor lui Lenin și Stalin.

Ceea ce rămâne în loc de concluzie este speranța, așa și atât cât putea fi înțeleasă de un condamnat în Gulag, din îndepărtata Siberie. Speranța există încă deoarece există încă libertate.

Grigorevici își dă seama că tot ce este creat prin violență e absurd și inutil, nu are viitor și nu lasă urme. Întors în țară, la noua civilizație sovietică și privind „realizările” din absența lui, el trage concluzia următoare: „Oricât de uriași ar fi zgârie-norii și de puternice turnurile, oricât de nemăsurată puterea statului și oricât de puternice imperiile, ele nu sunt toate decât fum și ceață care vor dispărea. Rămâne, crește și trăiește numai forța autentică, numai aceea care sălășluiește în libertate. A trăi înseamnă pentru om a fi liber” (p. 229).

Înainte de încheiere, câteva gânduri și despre stilul cărții, al abordării... Se remarcă lesne lejeritatea cu care autorul creează dialoguri credibile între personaje. În același timp, el reușește să înfățișeze tablouri intense ca fundal pentru dezorientarea, teroarea și disperarea celor care s-au aflat sub pumnul de fier al Statului sovietic.

Grossman le oferă cititorilor o carte crudă, care nu menajează, care spune adevărul. De multe ori ne lasă sentimentul amar al nemulțumirii, deoarece arată cât de ușor putem deveni inumani și cât de ușor ne putem vinde unii pe alții pe prețul unor iluzii. Și totuși, în ciuda furtunii declanșate de faptele Răului, rămâne mereu un strop de speranță pentru că omul visează libertatea, luptă pentru ea și, în cele din urmă, ea apare, chiar dacă nu întreagă și nu în felul în care a fost dorită, crescând totuși încetul cu încetul.

Volumul Panta rhei, tradus de Janina Ianoși, a fost publicat de Editura Humanitas, întâi în 1990, apoi reeditat în 2007.