The Bucket List (Ultimele dorințe) este, în felul lui un film science fiction, plin de clișee, care își datorează succesul în primul rând protagoniștilor — Morgan Freeman și Jack Nicholson, apoi mesajului motivator: viața e scurtă, chiar și dacă apuci zilele bătrâneții; bucură-te deci de fiecare clipă.
De ce spun că The Bucket List este un „science fiction”, mai mult fiction decât science? Deoarece în viața reală bolnavii de cancer, care își numără săptămânile pe degete, chiar și dacă ar dispune de un miliard de dolari, n-ar avea starea psihică și condiția fizică necesare pentru a se distra așa cum o fac Edward (Nicholson) și Carter (Freeman) în film. Nu, domnule, când tocmai ai suferit o intervenție chirurgicală pe creier pentru extirparea unei tumori, nu te arunci din avion cu parașuta ca să trăiești senzații tari! Nici nu alergi cu bolizii pe pistă, de parcă ai fi supercascador!
Carter este un simplu mecanic. A muncit toată viața pentru familia lui, iar acum, când ar putea să se bucure de un pic de răgaz, i se scurtează timpul rămas, în mod nemilos. Edward este un mare mahăr, genul acela de tip plin de sine, cam acru și gata să taie și să spânzure. Dar, cum boala nu-și alege „clienții” în funcție de averea lor, nici Edward nu scapă mâinii ei. Așa ajung cei doi tovarăși de salon (nu că Edward n-ar fi vrut un salon doar pentru el, dar trebuie să păstreze imaginea publică pe care și-a creat-o ca manager de spitale), după care scenaristul își vede de ceea ce ținea morțiș să ne spună, de mesaj.
Principalul atu al filmului este schimbul constant de replici dintre cei doi eroi, adeseori presărat cu umor — Carter și Edward discută despre mărunțișuri neînsemnate (despre cafeaua Kopi Luwak, de pildă), despre familiile lor, un pic despre religie și credință, iar într-un final își pun în cap să întocmească o listă cu ceea ce ar vrea să facă before kicking the bucket, adică de a da ortu’ popii. Și nu doar că întocmesc lista, ci pornesc împreună într-o călătorie pentru împlinirea tuturor obiectivelor de pe listă, debordând de o energie și de un entuziasm ieșite din comun. Uite-i colo, în înaltul cerului, făcând un pic de sky diving, pentru ca pe urmă să le sară drena din piept, așa, pe nepusă masă, când erau tocmai la masă...
Sigur, scenaristul Justin Zackham ar fi putut dovedi mai multă creativitate, în loc să-i trimită pe cei doi muribunzi pe un traseu pe care l-ar fi putut întocmi orice elev cu un pic de cultură generală: Coasta de Azur, safari în savană, piramidele egiptene, Taj Mahal, Marele Zid Chinezesc, Hong Kong, Everest... Ar fi putut imagina experiențe mai profunde pentru Carter și Edward, dar, la o adică, există un anumit gen de film care se adresează unui public larg, dornic de un pic de distracție, iar The Bucket List este exact genul acela de film la care ronțăi nachos cu un strop de sos.
Umorul poveștii este sporit și de relația lui Edward cu angajatul său, Matei, căruia șeful preferă să-i spună „Tom”, iar asta din cauză că socotește numele „Matei”... prea biblic. Cei doi se tachinează permanent, multe dintre glumițele lor învârtindu-se în jurul întrebării: O să îi lase Edward ceva ca moștenire și lui Tom sau nu?
Aș spune că Rob Reiner, regizorul filmului, a mizat un pic prea mult pe șarmul actorilor din rolurile principale. Nu că Freeman sau Nicholson nu s-ar descurca să intre în pielea personajelor și, la o adică, să improvizeze și chiar să dea replicilor mai multă substanță decât au pe hârtie, dar povestea este un pic prea subțire, ca și cum lupta cu moartea și durerea familiei confruntate cu o astfel de situație ar fi un fel de excursie distractivă.
Una dintre dorințele de pe lista celor doi este „să râdă până mor” (în sensul de a râde în hohote, cu lacrimi). Alta este „să fie martori la ceva cu adevărat măreț, maiestuos”. Dacă stai și te gândești, niște obiective destul de superficiale. Nu, nu poți trăi în doar câteva săptămâni — și acelea cu securea deasupra capului! — ceea ce n-ai trăit o viață întreagă, iar „obiectivele” de tipul celor enumerate mai sus țin mai degrabă de noua „spiritualitate” promovată de coachii de duzină.
Bucuria vieții trebuie să însemne mai mult decât atingerea unor obiective turistice și are de-a face cu familia, cu prietenii adevărați... Aici, poate că filmul atinge un pic subiectul, deși, iarăși, e greu de crezut că un miliardar de genul lui Edwards ar ajunge, în realitate, prieten la cataramă cu un mecanic oarecare, cum este Carter. Dar, fie... Dacă nici măcar în filme nu s-ar întâmpla, atunci unde?
Pentru spectatorul care caută însă mai mult decât amuzament, poate că The Bucket List ar putea da startul unei preocupări mai serioase privind modul în care își folosește timpul... La urma urmei, personajul lui Freeman are dreptate într-o privință. Indiferent câți ani ți-ar fi dat să trăiești, la final ți se pare că totul s-a petrecut într-o clipă. Să râzi până mori, da, e un țel bun. Cum ar fi viața fără râs? Dar acesta ar trebui să fie unul dintre obiectivele noastre orișicând. Nu trebuie să așteptăm chimioterapia ca să începem să privim viața cu alți ochi și să ne gândim serios la ce am vrea să facem cu adevărat.
