The Man Who Knew Infinity mi-a amintit de orele de matematică din anii de școală, adică de teoreme, exerciții și probleme a căror utilitate nu ne era explicată niciodată. Tot ce trebuia să facem era să le învățăm, că or fi ele bune la ceva...

Și cam așa funcționează și filmul regizat de Matthew Brown, film în care se repetă de mai multe ori că descoperirile matematicianului Ramanujah vor produce o revoluție, fără să ni se spună vreodată în ce anume constă aceasta.

Este oare suficient să iei un actor indian, câțiva britanici și celebri și o poveste based on true events pentru a face un biopic bun (biopic = biographical film)? Răspunsul este „nu” și este dat de filmul The Man Who Knew Infinity.

Srinivasa Ramanujah a fost un indian genial, autodidact, cu contribuții remarcabile în domeniul matematicii. Născut în 1887, într-o familie săracă din India, a dovedit de mic o intuiție aparte în ce privește această disciplină care ne-a speriat pe mulți în anii de școală. Copil-minune, Ramanujah s-a bucurat de succes în școală și liceu, dar nu și-a mai finalizat studiile universitare din cauză că preocuparea excesivă pentru matematică l-a făcut să le neglijeze. Având o slujbă deloc potrivită capacităților sale, Ramajunah a continuat să descopere lucruri noi în domeniul matematicii, iar într-o zi, i-a trimis o scrisoare matematicianului englez G. H. Hardy (Jeremy Irons, în film), în care îi solicita acestuia să se uite peste câteva dintre hârtiile lui și, eventual, să-l ajute să le publice. Hardy a făcut o serie de aranjamente pentru ca Ramanujah să poată veni în Anglia, lucru care s-a întâmplat în 1914, scopul fiind de a lucra împreună, iar tânărul indian a locuit timp de mai mulți ani acolo, departe de familia rămasă în țara natală.

Filmul scris și regizat de Brown nu intră în detalii despre copilăria lui Ramanujah. La începutul filmului, acesta este deja un tânăr adult, aflat în căutarea unui loc de muncă pentru a se putea căsători. La scurt timp după căsătorie, ca urmare a corespondenței cu Hardy, tânărul matematician decide să plece pentru o perioadă în îndepărtata Anglie, lăsându-și în urmă soția și mama, care nu au o relație tocmai bună. Un fapt inedit este acela că, la data căsătoriei, soția lui Ramanujah avea doar 10 ani. Nu că lucrul acesta era inediat în cultura indiană a timpului respectiv..., dar scenaristul a evitat detaliul acesta, „căsătorindu-l” pe matematician, în film, cu o soție corespunzătoare standardelor occidentale, din perspectiva vârstei.

Relația dintre Hardy și Ramanujah începe în termeni destul de sobri, mai ales Hardy fiind un tip rigid prin definiție, nefamilist, pentru care întreaga existență se reduce la matematici pure. Sunt multe lucruri care îi separă: culturile diferite din care provin; încrâncenările latente dintre englezi și indieni, pe fondul colonialismului britanic; credințele lor; temperamentul și felul de a fi. Cu timpul, cei doi învață să comunice, să se înțeleagă reciproc, iar Hardy face tot ce îi stă în putere — chiar dacă asta îi atrage antipatia unora dintre colegii universitari — pentru a obține titlul de fellow pentru prietenul său indian, adică un fel de includere a acestuia în „liga” cercetătorilor universitari.

Regizorul mizează pe diferențele dintre cultura indiană și cea occidentală (Ramanujah este un om religios, în timp ce Hardy este ateu convins; Ramanujah trebuie să fie foarte atent la mâncarea pe care o consumă, deoarece el face parte dintr-o castă indiană cu restricții în privința aceasta ș.a.m.d.). Sigur, povestea adevărată a lui Ramanujah are potențialul de a fi subiect de film. La urma urmei, nu oricine este un geniu născut în sărăcie, în lumea a treia, având însă ocazia de a-și măsura puterile cu „greii” matematicii de la Cambridge. Probabil pentru a sugera că Ramanujah s-a învârtit printre și a stat la taifas cu marii gânditori ai începutului de secol XX, realizatorii i-au aruncat în scenă, în roluri episodice și nesemnificative pe Bertrand Russell (interpretat de Jeremy Northam) și J. E. Littlewood (interpretat de Toby Jones).

O secvență care îi va părea familiară spectatorului este aceea în care, în circumstanțele Primului Război Mondial, câțiva britanici pur sânge îl încercuiesc pe Ramanujah, îl pun la pământ, îl lovesc cu picioarele și îi aduc aminte că aceea este țara lor. O scenă destul de... Brexit, isn’t so?

Unde se pierde însă filmul? Faptul că ai toate piesele poveștii nu înseamnă că povestea va fi spusă bine și că va merita ascultată / privită până la capăt. Marea problemă a lui The Man Who Knew Infinity este că nu ne ajută să înțelegem de ce povestea lui Ramanujah merită atenția noastră. Brown dorește atât de mult să-și pună toate piesele în film, încât nu-și mai dă seama că ar fi meritat să renunțe la unele și să le evidențieze mai mult pe altele.

Povestea pare să capete un pic de contur spre final, poate și datorită accentelor dramatice. Matematicianul indian se îmbolnăvește de tuberculoză, dar își dedică ultimele resurse rezolvării problemelor matematice. Apoi moare, la vârsta de numai 32 de ani. Însă aceste plonjări în sfera emoțională sau în borcanul cu melancolie — „Ce mare a fost omul și cât de puțini l-au înțeles! O, lume crudă și rece! — nu au forța de a salva filmul, dându-i consistența unui biopic de, să zicem, calibrul lui Gandhi (1982, regia Richard Attenborough).

Dacă pe Dev Patel îl prind de minune rolurile de indian prostuț, dar sincer, care o scoate cumva-cumva la capăt (vezi Slumdog Millionaire și cele două The Best Exotic Marigold Hotel), nu sunt convins că rolul unui matematician de geniu, care a trebuit să le facă față scorțoșilor (un pic invidioși) de la Trinity College, i se potrivește la fel de bine. Cred că realizatorii au dorit mai degrabă un actor indian celebru, decât unul potrivit pentru rolul Ramanujah. Dar, la o adică, se putea și mai rău. Putea să fie Salman Khan în locul lui Patel.

Având la baza scenariului biografia scrisă de Robert Kanigel, The Man Who Knew Infinity: A Life of the Genius Ramanujan, filmul a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, în septembrie 2015.

Nereușind să ne spună exact în ce anume au constat inovațiile sau descoperirile matematice rezultate din colaborarea lui Ramanujah cu Hardy și cum au schimbat acestea domeniul (cu siguranță, spectatorii matematicieni vor înțelege altfel chestiunea aceasta, dar pentru cei care nu au habar de matematică, relevanța muncii lui Ramanujah rămâne un pic în ceață), filmul se pierde undeva la jumătatea drumului: ar fi putut fi un film excelent despre cât de mult a însemnat munca lui Ramanujah sau ar fi putut fi un film mai profund despre omul Ramanujah.

Marele matematician Ramanujah merita cu siguranță un film. Nu sunt însă atât de sigur că The Man Who Knew Infinity este filmul pe care îl merita. Să zicem însă că poate fi văzut mai mult din curiozitate pentru viața omului care a venit dintr-un colț îndepărtat al imperiului pentru a-i lăsa cu gura căscată pe unii dintre cei mai renumiți matematicieni englezi.