Lupta înfricoșătoare a fiicei mele cu schizofrenia

MANIFESTAREA SCHIZOFRENIEI ÎN PRIMII ANI

Fiica noastră Morgan a fost întotdeauna retrasă dar nu m-aș fi gândit că acestea sunt semnele schizofreniei. În copilărie privea adesea în gol fără să se poată focusa pe ceea ce se întâmpla în jurul său. Pe măsură ce a trecut timpul, a început să țipe „Nu mă lovi! Nu mă atinge!”

Când avea 5 ani mânca numai clătite și sos de mere, având convingerea că alte feluri de mâncare o vor răni. Am obligat-o să mănânce pui o dată - a încercat să își rupă dinții. A băgat mâna în gură, a apucat un dinte și după ce a smuls cu putere, mânuța sa era plină de sânge. Nu a fost ultimul episod de acest gen. Atunci, nu aș fi crezut ca vom ajunge vreodată unde suntem astăzi.

Am început să cerem ajutor când avea aproximativ 3 ani. Fiecare pediatru la care apelam îmi spunea că fie este un comportament provocat de către mine, prin faptul că o răsfățam excesiv, fie că vedeam probleme acolo unde nu existau de fapt. Într-un final, după 2 ani de căutări, un doctor de familie ne-a trimis la un centru de psihiatrie pentru copii (4 Kid Help) unde a fost diagnosticată cu tulburare bipolară.

Recunosc că nu am fost complet șocată, deoarece deja mă informasem citind orice aș fi putut găsi. Știam că acest comportament nu era ceva ce am fi putut genera eu sau soțul meu Michael. Din acel moment a fost diagnosticată pe rând cu depresie, anxietate, tulburare de deficit de atenție, tulburare de somn, enurezis, constipație cronică și obezitate provocată de medicamente. Mult pentru un copil de numai 10 ani!

ANUL SCHIZOFRENIEI. CEA MAI GREA PROVOCARE.

Lucrurile au mers din rău în mai rău în august 2013. Am căzut alergând pe scările subsolului nostru, neavând ochelarii la ochi; mi-am rupt glezna și mi-am distrus genunchiul. Din nefericire Morgan a asistat la acest episod și s-a învinovățit pentru el. Vocile din capul ei au convins-o că ea a provocat căzătura mea. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat atunci, întrucât, în urma căzăturii mi-am pierdut cunoștința. Dar nu vreau nici măcar să mă gândesc că ea ar putea avea vreo vină.

Când m-am întors de la spital, Morgan era mai retrasă ca oricând. Boala pusese stăpânire pe ea, iar ea dispărea în fața ochilor noștri. Era fruioasă, irațională, și spunea lucruri precum „Nu mă obliga să îmi rănesc mama. Este vina mea că mama a căzut.” Morgan a început să fie violentă cu sora sa, Madison, dar și cu noi. Într-o zi a mers după câinii nostri (Shi Tzu și Golden retriever) cu un cuțit, intenționând să îi ucidă. Am luat-o în brațe, era tăiată superficial și am mers direct la spital. A doua zi a fost internată în secția de psihiatrie și diagnosticată cu schizofrenie paranoidă.

Când am primit diagnosticul, soțul meu m-a luat de mână și l-a întrebat pe medic ce este necesar să facem. Michael este tatăl vitreg al fetelor, însă nu s-a comportat niciodată astfel. În noaptea în care a fost diagnosticată, am mers în pat și i-am spus „Dacă vrei să pleci, înțeleg.” Mike m-a privit în ochi și mi-a răspuns „Nu mai spune asta niciodată. Sunt aici pentru totdeauna. Este fiica mea. Cum aș putea să îmi părăsesc copiii?”

În timpul vizitelor la spital, care durau cam o oră, Morgan ne ataca în mod violent, vomita, se zgâria pâna sângera, și țipa spunând că sunt cea mai rea mamă pentru faptul că am abandonat-o în spital. O dată l-a scuipat pe soțul meu. Locul acela nu era potrivit pentru fiica mea de 8 ani. Psihiatrul ei, de la centrul la care am mers inițial, ne-a oferit următoarele soluții: să o ținem acasă cu noi sau să ne întreptăm atenția către forme alternative de locuit. A explicat astfel ”ați putea să dați custodia statului, care o va plasa în altă familie. În final va ajunge într-un centru de copii.” În nici un caz nu aș fi lăsat asta să se întâmple. Mi-am lăsat locul de muncă fără nici un preaviz.

Acasă Morgan era într-o stare catatonică -  lua 48 de pastile pe zi - pentru propria ei securitate. A slăbit mult. Nu se putea concentra suficient pentru a realiza activități simple precum a mânca, a merge la baie, a se spăla sau a se îmbrăca. Nu o puteam lăsa într-o cameră singură, nesupravegheată. Am început chiar să dorm cu ea, pentru a preveni episoadele de autovătămare. De școală nici nu se punea problema. Personele din imediata noastră apropiere s-au mobilizat pentru a ne ajuta să instaurăm un program pentru acasă cu instrucțiuni pentru copii cu dificultăți mintale.

O dată am mers pentru o a doua opinie și nu i-am administrat tratamentul inainte (la cererea medicului). Pe drum, vocile din capul său au convins-o că vom avea un accident. Și-a dat jos centura și a apucat volanul. Am fost aproape de o catastrofă pe autostradă. M-a speriat îngrozitor.

Boala ei și-a spus cuvântul și în ce ceea ce privea finanțele noastre. Venitul meu nu mai exista, și cheltuiam 7000 de dolari în fiecare lună pe tratamente și servicii medicale. Abilify, de exemplu, este un medicament care funcționează minunat în cazul său, dar chiar și cu asigurarea, tot mai aveam de plătit 900 de dolari. Facturile erau din ce în ce mai greu de achitat. Toate economiile și planurile de viitor dispăruseră înainte să ne dăm seama. Asiguratorii au renunțat la noi, casa ne-a fost luată de stat, așa că părinții noștri s-au mobilizat pentru a ne găsi o altă locuință. Știu că am făcut toate acestea pentru sănătatea ei, însă încă mă simt rușinată pentru toată situația.

Eram un dezastru total. Mike și cu mine nu prea aveam timp să discutăm. Comunicarea din viața noastră de cuplu se reducea la „Ce face ea?”, „Ai nevoie să mă întorc acasă?”, „Dormi?” Pierdeam contactul unul cu celălalt. Au fost nopți în care nu am făcut decât să ne certăm, plângem sau să cădem epuizați în pat, îngrijorați că o vom pierde pe Morgan. Mă epuizam încercând să găsesc o cale de a o scoate din această stare.

Cum am adus-o pe Morgan înapoi

În acea iarnă i-am spus tatălui meu, „Asta nu este viață. Are 9 ani și copilul aceasta nu știe ce înseamnă să trăiești.” Mi-a spus că atunci când s-a întors din războiul din Vietnam nu exista tratament pentru tulburarea de stres posttraumatic. Te întorceai la muncă și nu vorbeai despre ceea ce ai văzut acolo. A fost nevoit să caute o modalitate de a gestiona acest aspect, așa că a mers la ferma bunicului meu. Călărea ore întregi, îngrijea caii, le vorbea. În asta a constat terapia sa.

Am dus-o pe Morgan să vadă caii unui prieten, doar pentru a observa ce s-ar putea întâmpla. Când s-a apropiat de ei, am văzut-o zâmbind pentru prima dată după aproape un an. Am rămas în acel loc ore bune.

Puteam să observ cum Morgan se întorcea la noi datorită acestei experințe. Centrul care oferea o astfel de terapie și care ne era cel mai la îndemână ne costa aproximativ 170 de dolari pe sesiune iar lista de așteptare era de 2 ani. Nu ne permiteam asta, nici financiar și nici ca timp. Am început așadar să trimit scrisori oricui avea o fermă, întrebând dacă fiica mea ar putea petrece timp cu animalele lor. Într-un final, Desiree Pesko, care locuia aproape de noi și era în concediul de materninate în acel moment, a fost dispusă să ne lase să încercăm.

La prima încercare a lui Morgan de a călări, în februarie 2014, Desiree i-a spus să lovească ușor poneiul pentru a îl îndemna să plece de pe loc. Primele cuvinte pe care ea le-a rostit după aproape 2 ani, care nu erau adresate unui medic (sau spuse la furie) au fost: „Îl va durea dacă voi face asta?” Aproape că m-am prăbușit plângând la auzul acestor cuvinte. Era aceasta chiar fiica mea care se îngrijora de durerea altcuiva?

Morgan călărea la început de 3 ori pe săptămână, de la ponei, pâna la cai de talie mare. Hrănea caii și le curăța grajdul. Sora sa, Madison, a fost speriată la început, dar apoi a început să se implice, astfel că puteau petrece timp împreună.

Un cal numai pentru ea

În acel an, în luna august, Desiree ne-a spus că a auzit despre un cal abuzat, care ar fi avut la fel de multă nevoie de Morgan, precum Morgan ar fi avut de el. Spitfire Bonanza a fost extrem de neglijat. Părinții mei au ajutat la însănătoșirea lui, Morgan l-a botezat Boo Kisses, iar calul a devenit al nostru. Este iubirea vieții lui Morgan. Familia mea a făcut posibil ca și Madison să aibă un cal. Desiree ne ajuta cu o taxă redusă pentru grajd, dar am fost nevoiți să apelăm la donațiile oamenilor pentru a ne plăti facturile. Cu toate acestea, ne simțim extrem de binecuvântați.

Din acel moment, starea lui Morgan s-a îmbunătățit, astfel că am putut renunța la 10 dintre medicamente. Încep să o cunosc personal pentru prima oară. Este foarte afectuoasă și îi place să împartă; simte totul foarte profund. Merge iarăși la școală, la program redus. Încă merge la control la psihiatrie la fiecare 2 săptămâni și la diverse tipuri de terapie, precum cea bazată pe emoții sau ocupațională. Dar vorbește cu noi. Iubește să își ajute tatăl, care lucrează pentru o companie distribuitoare de tractoare. Observă lucruri, precum un cerb în grădina din spate, lucru pe care nu l-a făcut anterior. Calul său i-a oferit o încrederea pe care nimeni altcineva nu a reușit să i-o ofere.

Îmi amintesc un episod în care Maddy se comporta ca un copil tipic de 12 ani și nu voia să se dea jos din pat. Morgan a intrat în camera sa și i-a spus, „Sunt mai bolnavă decât vei fi tu vreodată și totuși m-am ridicat din pat.” A fost un moment incredibil când am realizat, eu și Michael, că Morgan era conștientă de ce reprezintă de fapt boala sa și că putea să discute despre asta. Pe măsură ce sora sa avea de înfruntat propriile sale bătălii, Morgan a fost cea care a susținut-o necondiționat, spunându-i lui Maddy „Sunt aici. Promit, caii ne vor ajuta să trecem peste toate.”

Prin toate prin care am trecut Michael a fost suportul meu de nădejde. Vine acasă, seară de seară, și o ajută pe Maddy la teme sau o antrenează pe Morgan în diverse activități, precum grădinăritul. Este un tată extrem de preocupat. Fetele îl iubesc și îl prețuiesc și este iubirea vieții mele.

Dar avem în continuare nevoie de ajutor. Fiecare familie, în situația noastră, cu un diagnostic atât de crunt, are nevoie de ajutor. Și singura modalitate de a ajuta la rândul nostru este de a împărtăși această poveste pentru ca ceilalți să devină conștienți de ce reprezintă lupta noastră. Am creat o pagină de suport pe facebook, prin intermediul căreia, nu doar că putem împărtăși progresele lui Morgan, dar putem lua legătura și cu alte familii în aceași situație. Aș dori ca oamenii să știe că schizofrenia nu este ceva ce o definește pe Morgan. Bolile mintale la copii sunt reale, dar există ajutor. Dacă și copilul tău se luptă, cercetează în continuare și încrede-te în instinctele tale. Pentru Morgan am găsit răspunsul în prietenia sa cu caii.

A fost dificil și, pe alocuri, rușinos, dar suntem mândri că am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a o salva. Nu aș fi renunțat la fiica mea dacă ar fi avut leucemie. De ce aș fi renunțat la ea pentru acest diagnostic? Nu ar trebui să existe nici un fel de limite în iubirea unui părinte față de copilul său.

Aproximativ 2,2 milioane de americani sunt diagnosticați cu schizofrenie (cam 1,1% din adulți), iar simptomele, precum halucinațiile și iluziile, încep undeva între 16 și 30 de ani. Poate fi dificil de diagnosticat în cazul copiilor și adolescenților, întrucât primele semnale includ comportamente tipice precum scăderea performanțelor școlare, tulburări de somn și irascibilitate. Izolarea și retragerea sunt, se asemenea, semnale de alarmă. Dacă tu sau cineva apropiat ție experimentează simptomatologie de schizofrenie, tulburare bipolară sau depresie, cere ajutor.

Sursa:https://www.goodhousekeeping.com/life/parenting/a32677/daughter-schizophrenia-horse-therapy/

https://iomc.ro/Componenta-Pediatrie/CENTRUL-DE-SANATATE-MINTALA/207

http://cnsm.org.ro

Un articol tradus de:

Violeta Băețelu